Feeds:
Posts
Comments

This will be my first book I read entirely in french. Each time I am in a library I have a look also through the shelves with books written in french, but just recently I said to myself that maybe is time to start reading in french, hoping that all the french I’ve learned long ago wasn’t in vain, so when I’ve seen the name of the french autor J.M.G. Le Clézio and just some time ago I’ve enjoyed reading a translation of “Poisson d’Or”, I just bought one of the book. I did use a little the dictionary, but towards the end not anymore. Je suis heureuse, j’ai réussi à le lire. My next book in french won’t be “À la recherche du temps perdu” by Marcel Proust, but there will come others, looking forward.

And I start to like Le Clézio’s work more and more:

“Pendant l’été 1943, dans un petit village de l’arrière-pays niçois transformé en ghetto par les occuppants italiens, Esther découvre ce que peut signifier être juif en temps de guerre: adolescente jusqu’alors sereine, elle va connaître la peur, l’humilation, la fuite à travers les montagnes, la mort de son père.”

Cet après-midi-là, il faisait chaud, et tout semblait dormir dans le village, Esther est allée jusqu’à la maison de M. Ferne. Dans le jardin, il y a avait un grand mûrier. Esther est montée sur le mur, en s’agrippant à la grille, à l’ombre du mûrier. Par la fenêtre de la cuisine, elle a vu la silhouette de M. Ferne penchée sur le piano. Le touches d’ivoire luisaient dans le pénombre. Les notes glissaient, hésitaient, repartaient, comme si c’était un langage, comme si M. Ferne ne savait plus très bien par où commencer. Esther regardait de toutes ses forces à l’intérieur de la cuisine, jusqu’à avoir mal aux yeux. Alors la musique a commencé vraiment, elle a jailli tout d’un coup du piano et elle a empli toute la maison, le jardin, et la rue, elle a tout rempli de sa force, de son ordre, puis elle est devenue douce, mystérieuse. Maintenant elle bondisait, elle se répandait comme l’eau dans le ruisseaux, elle allait droit jusqu’au centre de ciel, jusqu’aux nuages, elle se mêlait à la lumière. Elle allait sur toutes les montagnes, elle allait jusqu’aux sources de deux torrents, elle avait la force de la rivière.

Continue Reading »

How I’ve longed for these flowers, my flowers… Sorry I took you away, away of your wildness…

Today’s,

Jazz on the radio
32 in the desk drawer
Brush in hand
Heart in sad confusion

…and more!

Because of a few songs
wherein I spoke of their mystery,
women have been
exceptionally kind
to my old age.
They make a secret place
in their busy lives
and they take me there.
They become naked
in their different ways
and they say,
“Look at me, Leonard
look at me one last time.”
Then they bend me over the bed
and cover me up
like a baby that is shivering.

How I love this poem, because of its trueness and oh Leonard, I am one of those women!

A book I often carry with me…

Și am citit și Pamuk… Mă numesc Roșu…

Orbirea și memoria

Înainte de pictură era întuneric, iar dupa pictură tot întuneric va fi. Ne amintim că Dumnezeu ne-a spus “să fim”, laolaltă cu vopselele, cu harul și cu dragostea noastră. A-ți aminti înseamnă a ști ce ai văzut. A vedea înseamnă a ști fără a-ți aminti. Prin urmare, a picta înseamnă a-ți aminti de întuneric. Dragostea de pictură a marilor maeștri este dorința de a reveni, odată cu culorile, la întunericul lui Dumnezeu, știind că văzul și culorile au fost zămislite din întuneric. Cel care nu are memorie nu-și amintește nici de Dumnezeu, nici de întunericul Său. Pictura tuturor maeștrilor caută, în culori, acel întuneric profund din afara timpului.

Behzad: Pictura mea nu întruchipează ceea ce vede ochiul, ci ceea ce vede mintea . Iar pictura, dupa cum știți, este o sărbătoare a ochiului. Înlănțuiți aceste două cugetări și va ieși la iveală lumea mea.

ELIF: Pictura înseamnă să insuflețești ceea ce vede mintea, spre sărbătoarea ochiului.

LAM: Ochiul se strecoară în pictură atât cât să vadă în lume și să-i slujeasca minții.

MIM: Prin urmare, frumusețea înseamnă redescoperirea de către ochi, în lume, a ceea ce mintea cunoaște de la bun început.

Words1

Today I am missing nothing, but the future….

Auzeam din nou muzica, nu cu urechile, ci cu întregul trup, mă cuprindea un frison care îmi străbătea pielea, îmi făcea rău până la nervi, până la oase. Sunetele indaudibile îmi urcau în degete, se amestecau cu sângele și cu respirația, cu sudoarea care-mi curgea pe față și pe spate.

Tânărul s-a apropiat de mine. Stătea în picioare, puțin mai în spate, și nu-i puteam vedea chipul. Am văzut însă că se adunase multă lume în holul de la intrarea în magazin. Copii așezați pe jos, cupluri îmbrățișate, bătrâni în trening care beau suc. La un moment dat, am zărit-o pe tânăra care-mi ceruse un autograf, Anna. Se așezase pe scările scenei, cum făcusem eu prima oară când o ascultasem pe Sara, la hotelul Concorde din Nisa.

Cântam pentru ei, pentru ea, și astfel regăseam muzica, vuietul tobelor la Réaumur-Sébastopol, la Tolbiac și la Austerlitz. Vocea lui Simone care cânta despre călătoria de întoarcere în Africa, sirenele polițiștilor, bastoanele care îl avea pe Alcidor pe strada Robinson din Chicago. Am înțeles că nu cântam doar pentru mine, ci pentru toți cei care mă însoțiseră: oamenii din subterane, locuitorii pivniței din strada Javelot, emigranții care erau cu mine pe vapor, pe drumul din Valea Aran, și mai departe, cei din Souikha, din douarul Tabriket, care așteptau în estuarul fluviului, care privesc linia orizontului așteptând să vina ceva și să le schimbe viața. Pentru ei toți. Și dintr-o dată mi-a zburat gândul la copilul pe care-l pierdusem din cauza febrei. Și pentru el cântam, pentru ca muzica să-l regăsească în locul secret unde se află acum.

Eram subjugată de muzică, o auzeam cu pielea de pe chipul meu așa cum un orb poate simți soarele trosnind și vuietul lent al valurilor. Mi-am simțit ochii plini de lacrimi. Plângeam pentru prima oare după multe vreme – de când Yamba El Hadj Mafoba se stinsese în patul său din Évry-Courcouronnes.

O carte pe care am “băut-o” precum un shot, la propiu vorbind… “O pește, peștișor de aur, ai mare grijă! Căci sunt atâtea capcane și năvoade întinse pentru tine în lumea asta” ~ “Quem vel ximimati in ti teucucuitla michin” – proverb nahuatl.

Sâmbătă noapte, sub ochii mei, în pat străin, în cameră cu miros de vopsea, Herta Müller îi reîmpușca pentru a câta oară, pe ce doi…

În sud, acolo unde Dunărea taie țara, satele au case la stradă. Aici nu se mai poate extinde nimic, gardurile sunt legate unul de altul, în spatele fiecărei case e o grădină și în spatele fiecărei grădini, o margine. Câinii nu au loc să se gudure, nu au loc să latre. Nu din cauza hoților, spunea Liviu astă-vară, aici nu se fură, oamenii țin câini mulți ca să nu mai audă împușcăturile și cresc gâște în loc de găini pentru că fac gălăgie toată noaptea. Oamenii s-au învățat, nu mai aud lătrăturile și gâgâitul, aud împușcăturile.

Ziarul de pe oala de noapte e mereu cel de ziua trecută și Paul îl așază mereu cu onduleul de pe frunte pe partea de dedesubt. Și îndată după aceea pune pe foc surcele și coceni uscați de porumb, privește prea mult jăraticul cu colțul ochilor pe sub braț, pentru că sânii Adinei atârnă goi deasupra ligheanului și săpunul face clăbuci și Adina știe că el o apucă acum de sâni cu mâinile reci, cu obrazul încins. Așteaptă acest moment și nu mai poate suporta. Pe urmă fața lui îmbătrânită și fața ei goală stau in ceaiul de tei, despărțite de cozile lingurițelor, fiecare in propria ei ceașcă. Și amândouă lingurițele amestecă până se topește zahărul. Nu am auzit nici o împușcătură, spune Paul, aud câinii lătrând și gâștele gâgâie și poștașul strigă la poartă. Îmi ciulesc urechile la tot ce e sonor, deși știu de la Liviu că împușcăturile sunt surde ca și cum s-ar rupe o cracă, doar puțin alfel.

“O voce literară unică, în același timp brutal de sinceră și insuportabil de tristă.” – The Review of Contemporary Fiction

Frida Kahlo

I just discovered Frida Kahlo through the biographical film “Frida”, I can’t believe there existed such a woman, I am amazed by her work, almost spechless – she did suffer a lot…

These images don’t belong to me.

Wasting time…

I’m wasting time and all the cigarettes that I have never smoked…

Older Posts »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.