And I start to like Le Clézio’s work more and more:

“Pendant l’été 1943, dans un petit village de l’arrière-pays niçois transformé en ghetto par les occuppants italiens, Esther découvre ce que peut signifier être juif en temps de guerre: adolescente jusqu’alors sereine, elle va connaître la peur, l’humilation, la fuite à travers les montagnes, la mort de son père.”

Cet après-midi-là, il faisait chaud, et tout semblait dormir dans le village, Esther est allée jusqu’à la maison de M. Ferne. Dans le jardin, il y a avait un grand mûrier. Esther est montée sur le mur, en s’agrippant à la grille, à l’ombre du mûrier. Par la fenêtre de la cuisine, elle a vu la silhouette de M. Ferne penchée sur le piano. Le touches d’ivoire luisaient dans le pénombre. Les notes glissaient, hésitaient, repartaient, comme si c’était un langage, comme si M. Ferne ne savait plus très bien par où commencer. Esther regardait de toutes ses forces à l’intérieur de la cuisine, jusqu’à avoir mal aux yeux. Alors la musique a commencé vraiment, elle a jailli tout d’un coup du piano et elle a empli toute la maison, le jardin, et la rue, elle a tout rempli de sa force, de son ordre, puis elle est devenue douce, mystérieuse. Maintenant elle bondisait, elle se répandait comme l’eau dans le ruisseaux, elle allait droit jusqu’au centre de ciel, jusqu’aux nuages, elle se mêlait à la lumière. Elle allait sur toutes les montagnes, elle allait jusqu’aux sources de deux torrents, elle avait la force de la rivière.

Le mains agrippées à la grille rouillée, Esther écoutait le langage de M. Ferne. Il ne parlait plus comme le maître d’école, à présent. Il racontait de drôles d’histories, dont elle ne pouvait pas se souvenir, on était libre, il n’y avait pas de querre, il n’y avait pas d’Allemands ni d’Italiens, rien qui pouvait faire peur ou arrêter la vie. Pourtant c’était triste aussi, et la musique ralentissait, interrogeait. Il y avait des moments où tout se déchirait, se brisait. Puis le silence.

La musique reprenait, elle écoutait attentiviment chaque parole qui s’échappait. Jamais rien n’avait eu tant d’importance, sauf peut-être quans sa mère chantait une chanson quand son père lui lisait les passage de livres qu’elle préférait, comme l’entrée de M. Picwick dans la prison de Londres, ou la recontre de Nicolas Nickleby avec son oncle.

Le soleil était haut à presént, il allumait l’étang, les canaux d’irrigation. Très loin au sud, il y avait la forme voûtée du mont Carmel, au-dessus de la brume de la mer. Jamais aucun paysage n’avait donné cela à Esther. C’était ci vaste, si pur, et en même temps ci usé, ci ancien. Esther ne le voyait pas avec ces yeux, mais avec les yeux de tous ceux qui en avaient rêvé, tous ceux dont les yeux s’étaient éteints sur cette espérance, les yeux des enfants perdus dans la vallée de la Stura, emmencés dans le wagons sans fenêtres. La baie de Haïfa, Akko, le Carmel, la ligne sombre des collines telles qu’Esther et Elizabeth l’avaient vue surgir de l’horizon, devant ;a proue du Sette Fratelli, il y avait déjà si longtemps.

Quelque chose grandissait en elle, gonflait au centre d’Esther, vivait in elle, elle ne le savait pas, elle ne pouvait pas le savoir. C’était si fort, elle en tremblait. Elle ne pouvait plus marcher. Elle s’est assise sur une pierre, à l’ombre d’un arbre, elle respirait lentement. Cela venait de très loin, elle était traversée. Elle se souvenait de paroles de Joël, dans la prison, à Toulon, les mots dans la langue du mystère qui se déroulaient dans sa gorge, qui emplissaient son corps. Elle aurait voulu retrouver chacun d’eux, maintenant, sur cette terre, dans la lumière du soleil. Elle se souvenait du moment où Elizabeth et elle avaient touché pour la première fois cette terre, le sable de la plage, quand elles avaient débarque du bateau, dans leurs habits sales et humides du sel de la mer, et leurs paquets de vieux linge.

Elle a recommencé à marcher. Elle était sortie des plantations, elle avançait au millieu des broussailles. Elle était loind du kibboutz, dans le domaine des scorpions et de serpents. Et tout à coup, elle a resenti la peur. C’était comme autrefois, sur la route prés de Roquebillière, quand elle avait senti la mort posée sur son père, et que le vide s’était ouvert devant elle, et qu’elle avait couru jusqu’à perdre haleine.

Esther c’est mise a courir. Le bruit de ses pas résonnait dans les collines, le bruit de son sang dans ces tempes, le bruit de son coeur. Tout était étrangement vide. Les champs semblaient abandonnés, les sillons réguliers brillaient durement à la lumière du soleil, pareils aux traces d’un monde disparu. Il n’y avait pas d’oiseaux dans le ciel. [...]

Ce même jour, Esther a appris la mort de Jacques, tué à la frontière près du lac de Tibériade. Quand les soldat sont venu apporter la nouvelle, Esther n’a rien dit. Ses yeux étaient secs. Elle a pensé seulement: voilà, il ne reviendra pas, il ne verra pas son fils.

Étoile errante – J.M.G. Le Clézio

A touching and realistic book!

Jazz on the radio
32 in the desk drawer
Brush in hand
Heart in sad confusion
…

Because of a few songs
wherein I spoke of their mystery,
women have been
exceptionally kind
to my old age.
They make a secret place
in their busy lives
and they take me there.
They become naked
in their different ways
and they say,
“Look at me, Leonard
look at me one last time.”
Then they bend me over the bed
and cover me up
like a baby that is shivering.

How I love this poem, because of its trueness and oh Leonard, I am one of those women!

A book I often carry with me…

Orbirea și memoria

Înainte de pictură era întuneric, iar dupa pictură tot întuneric va fi. Ne amintim că Dumnezeu ne-a spus “să fim”, laolaltă cu vopselele, cu harul și cu dragostea noastră. A-ți aminti înseamnă a ști ce ai văzut. A vedea înseamnă a ști fără a-ți aminti. Prin urmare, a picta înseamnă a-ți aminti de întuneric. Dragostea de pictură a marilor maeștri este dorința de a reveni, odată cu culorile, la întunericul lui Dumnezeu, știind că văzul și culorile au fost zămislite din întuneric. Cel care nu are memorie nu-și amintește nici de Dumnezeu, nici de întunericul Său. Pictura tuturor maeștrilor caută, în culori, acel întuneric profund din afara timpului.

Behzad: Pictura mea nu întruchipează ceea ce vede ochiul, ci ceea ce vede mintea . Iar pictura, dupa cum știți, este o sărbătoare a ochiului. Înlănțuiți aceste două cugetări și va ieși la iveală lumea mea.

ELIF: Pictura înseamnă să insuflețești ceea ce vede mintea, spre sărbătoarea ochiului.

LAM: Ochiul se strecoară în pictură atât cât să vadă în lume și să-i slujeasca minții.

MIM: Prin urmare, frumusețea înseamnă redescoperirea de către ochi, în lume, a ceea ce mintea cunoaște de la bun început.

Auzeam din nou muzica, nu cu urechile, ci cu întregul trup, mă cuprindea un frison care îmi străbătea pielea, îmi făcea rău până la nervi, până la oase. Sunetele indaudibile îmi urcau în degete, se amestecau cu sângele și cu respirația, cu sudoarea care-mi curgea pe față și pe spate.

Tânărul s-a apropiat de mine. Stătea în picioare, puțin mai în spate, și nu-i puteam vedea chipul. Am văzut însă că se adunase multă lume în holul de la intrarea în magazin. Copii așezați pe jos, cupluri îmbrățișate, bătrâni în trening care beau suc. La un moment dat, am zărit-o pe tânăra care-mi ceruse un autograf, Anna. Se așezase pe scările scenei, cum făcusem eu prima oară când o ascultasem pe Sara, la hotelul Concorde din Nisa.

Cântam pentru ei, pentru ea, și astfel regăseam muzica, vuietul tobelor la Réaumur-Sébastopol, la Tolbiac și la Austerlitz. Vocea lui Simone care cânta despre călătoria de întoarcere în Africa, sirenele polițiștilor, bastoanele care îl avea pe Alcidor pe strada Robinson din Chicago. Am înțeles că nu cântam doar pentru mine, ci pentru toți cei care mă însoțiseră: oamenii din subterane, locuitorii pivniței din strada Javelot, emigranții care erau cu mine pe vapor, pe drumul din Valea Aran, și mai departe, cei din Souikha, din douarul Tabriket, care așteptau în estuarul fluviului, care privesc linia orizontului așteptând să vina ceva și să le schimbe viața. Pentru ei toți. Și dintr-o dată mi-a zburat gândul la copilul pe care-l pierdusem din cauza febrei. Și pentru el cântam, pentru ca muzica să-l regăsească în locul secret unde se află acum.

Eram subjugată de muzică, o auzeam cu pielea de pe chipul meu așa cum un orb poate simți soarele trosnind și vuietul lent al valurilor. Mi-am simțit ochii plini de lacrimi. Plângeam pentru prima oare după multe vreme – de când Yamba El Hadj Mafoba se stinsese în patul său din Évry-Courcouronnes.

O carte pe care am “băut-o” precum un shot, la propiu vorbind… “O pește, peștișor de aur, ai mare grijă! Căci sunt atâtea capcane și năvoade întinse pentru tine în lumea asta” ~ “Quem vel ximimati in ti teucucuitla michin” – proverb nahuatl.

În sud, acolo unde Dunărea taie țara, satele au case la stradă. Aici nu se mai poate extinde nimic, gardurile sunt legate unul de altul, în spatele fiecărei case e o grădină și în spatele fiecărei grădini, o margine. Câinii nu au loc să se gudure, nu au loc să latre. Nu din cauza hoților, spunea Liviu astă-vară, aici nu se fură, oamenii țin câini mulți ca să nu mai audă împușcăturile și cresc gâște în loc de găini pentru că fac gălăgie toată noaptea. Oamenii s-au învățat, nu mai aud lătrăturile și gâgâitul, aud împușcăturile.

Ziarul de pe oala de noapte e mereu cel de ziua trecută și Paul îl așază mereu cu onduleul de pe frunte pe partea de dedesubt. Și îndată după aceea pune pe foc surcele și coceni uscați de porumb, privește prea mult jăraticul cu colțul ochilor pe sub braț, pentru că sânii Adinei atârnă goi deasupra ligheanului și săpunul face clăbuci și Adina știe că el o apucă acum de sâni cu mâinile reci, cu obrazul încins. Așteaptă acest moment și nu mai poate suporta. Pe urmă fața lui îmbătrânită și fața ei goală stau in ceaiul de tei, despărțite de cozile lingurițelor, fiecare in propria ei ceașcă. Și amândouă lingurițele amestecă până se topește zahărul. Nu am auzit nici o împușcătură, spune Paul, aud câinii lătrând și gâștele gâgâie și poștașul strigă la poartă. Îmi ciulesc urechile la tot ce e sonor, deși știu de la Liviu că împușcăturile sunt surde ca și cum s-ar rupe o cracă, doar puțin alfel.

“O voce literară unică, în același timp brutal de sinceră și insuportabil de tristă.” – The Review of Contemporary Fiction

These images don’t belong to me.